O sa va povestesc lucrurile exact asa cum s-au intamplat, cum au venit, cum mi-au fost spuse.

M-am intors in seara asta, chiar cand scriu, de la un retreat de 3 zile cu Sri Prem Baba, in Sao Paolo. Am facut acolo o munca intensa de curatare pe dinauntru, de ganduri si programe mentale, de frici si erori…

Si in timpul muncii asteia am intrebat, din adancul inimii mele si cu lacrimile curgandu-mi siroaie pe obraji: «Doamne, Dumnezeul meu! Doamne, Mama Divina! Te rog ajuta-ma sa inteleg, cu claritate, ce inseamna sa fiu mama? Care e rolul mamei aici, pe Pamant, Mama Divina? Te rog, arata-mi, ca sa inteleg… »

Si am tacut. Am stat in tacere si credinta, adanc in inima mea, si doar am ascultat.

Restul articolului in Editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Masa de pranz. Avem tarta vegetariana. Copilul vrea sa manance numai colturile, fara toate bunatatile de deasupra.In timp ce se joaca cu furculita in cana de apa si vantura in aer lopatica cu care am taiat tarta, mai ia cate un colt si il mesteca si imi reaminteste ca nu ii place asa, cum e la mine in farfurie (cu de toate), ci ii place asa, cum e la el in farfurie (doar colturile). Rade si e fericit si iar mai mananca si iar se mai joaca.

Mananc si eu si il privesc relaxata si amuzata.

Brusc, incepe sa imi vorbeasca in cap o voce. «Cum il lasi sa se joace la masa, asa? Masa e sfanta! Nu are pic de respect, nu vezi ? O sa creasca si n-o sa aiba habar sa manance frumos. Iti dai seama cum o sa fie cand o sa te duci in Romania si o sa stai la masa cu toata familia si el o sa topaie si o sa se joace cu toate alea, in loc sa stea cuminte si sa manance frumos? Tu esti de vina, ca ii permiti!»

Mi-am simtit muschii incordandu-se, un nod mi s-a pus in stomac si inima mi s-a chircit. Zambetul mi-a disparut de pe fata si gura mi s-a adunat intr-un tugui. Intre sprancene s-a facut cuta si, inainte sa apuc sa respir adanc, m-am auzit vorbind, pe un ton acuzator si rece, in felul urmator:

«Ok, Sasha, gata cu joaca la masa. Cand mancam, mancam si nu ne jucam. »

Continuarea articolului in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Citeam zilele trecute un interviu minunat în revista englezească The Mother. Un interviu cu cea care a fost Jean Liedloff, autoarea cărții The Continuum Concept, carte care a revoluționat, sau, poate mai corect spus, a început să readucă relația unei mame cu copilul sau înspre ceea ce este natural a€“ în sensul de creat de natură, așa cum e menit să fie.

În interviul cu pricina, Jean Liedloff menționa cum, până de curând, pe bebeluși se făceau operații fără anestezie, în convingerea că bebelușul nu simte durerea sau că, chiar dacă o simte, nu își va aminti de ea. O barbarie izvorâtă din profunda ignoranță, ca multe altele, de altfel.

Și plecând de aici mi-am propus să scriu azi despre cum să ne purtăm cu corpul bebelușilor noștri. Îi vedem așa mici, aparent fragili și neajutorați, și micimea trupusoarelor lor ne face să uităm, de multe ori, că în trupușorul ăsta se află un Spirit la fel de luminos ca și al nostru. O ființă care are dreptul la același respect ca și noi înșine.

Felul în care ne atingem bebelușii, încă de la primele lor clipe de viață, lasă impresii adânci în subconștientul lor. Aduc informații despre cum e lumea în care au sosit. Și îi învață primele noțiuni despre respectul și iubirea de sine, pietrele de fundație ale dezvoltării noastre emoționale.

Continuarea articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici

Eram inca gravida cand, stand de vorba cu Margarita, minunata mea prietena ecuadoriana specialista in free education parenting, mi-a explicat ca nu trebuie sa ii invatam pe copii ce sa faca. E de ajuns sa facem acel lucru noi insine, sa ii lasam sa asiste si dorinta de a face si ei ca noi va veni natural.

Recunosc, am cascat o gura mare la momentul ala si am intrebat-o… Poftiiiiim? In lumea din care veneam eu, in societatea in care traisem 33 de ani, parintii, profesorii, bunicii, unchii, matusile, vecinii si babele de la biserica sunt tot timpul cei care le spun permanent copiilor ce au de facut, de cate ori, de ce si cum se face exact.

Luati doar exemplul simplu al mersului in picioare al unui bebe de 7-8 luni. Nu avem rabdarea necesara de a-l astepta pe copil sa VREA si sa POATA sa mearga singur in picioare. Chestie care se intampla natural cu toti copiii din lumea asta, care sunt sanatosi si intregi psiho-motor, aproximativ intre 11 si 14 luni. Nu. Credem in schimb ca e de datoria noastra sa il punem in premergator, sa il sustinem de brate, sa il ridicam de jos si sa ii repetam, de cum a facut 7 luni, hai, mergi, mergi, hai copacel, mergi!

Continuarea articolului, in Editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Mereu facem greseli, ca parinti, cu copiii nostri. De cele mai multe ori le facem pentru asa am vazut si noi la altii, si asa au facut si parintii nostri cu noi. Cel mai adesea, nici macar nu deschidem ochii, ca sa ne uitam la comportamentul nostru, la gandurile noastre, la cuvintele pe care le rostim.
Una dintre cele mai importante practici spirirtuale spune ca, pentru ca o greseala sa poata fi corectata, inlaturata, ea trebuie intai vazuta, recunoscuta, identificata ca greseala. Pentru ca o frica sa fie vindecata, trebuie intai sa ne uitam la ea. Sa o privim in ochi. Pe scurt, trebuie sa recunoastem problema, pentru ca sa poata fi rezolvata.

Textul de mai jos ii apartine minunatei Jan Hunt. L-am gasit pe www.naturalchild.org, l-am tradus si il impartasesc cu voi pe Wow, Mamica! cu intentia asta: de a ne ajuta, pe fiecare dintre noi, sa deschidem ochii catre greselile pe care le facem, fara ca macar sa ne dam seama. Si sa ne dam sansa, noua si copiilor nostri, de a desface erorile de parintit, din care ajungem sa suferim cu totii.

Articolul original se numeste Mesaje ascunse si il puteti citi aici.

Nou nascut
Ce spunem: “Poti sa plangi cat vrei, nu te mai iau iar in brate!”
Ce gandim: “Mi se rupe inima, dar nu se poate ca toti expertii aia sa se fi inselat!”
Ce gandeste copilul: “Ei nu ma iubesc. Nu le pasa ca sufar. Mami e perfecta, deci trebuie sa fie ceva in neregula cu mine. Probabil ca nu merit iubirea nimanui.”

Ce spunem 20 de ani mai tarziu: “Ce naiba vezi la Tom? Nu crezi ca meriti mai mult decat atat?

Infant
Ce spunem: “Gata cu alaptatul, esti deja prea mare pentru asta!” Continue reading →

Cu ce ne alimentăm copiii? Ce le punem pe masă, în suflete și în minte, în contactul nostru de zi cu zi cu copiii noștri? Ce curge de la noi către ei, prin șuvoiul de lapte? Și ce gânduri pătrund în mințile lor, de la mințile noastre?

La aproape 2 ani, copilul meu are în continuare în meniu, la capitolul « alimente de bază și alimente preferate », laptele de mamă. Sunt zile când gustă așa, de distracție, din mâncare, zile când mănâncă de rupe și zile când nu vrea decât Sisi.

Stăteam și îl priveam în ochi, în timp ce se înfrupta cu mare poftă din Altua€™ Sisi (așa a botezat el sânul stâng), moment în care s-a oprit, m-a privit și el adânc, adânc de tot și a zâmbit cu toată gurița, strălucind de fericire. Apoi s-a întors la înfulecat, oftând așa, din toți rărunchii, a satisfacție.

A fost momentul când am realizat încă o dată, a miliarda oară, că alăptatul este – din prima clipă în care mama și copilul ei se întâlnesc și atâta timp cât conexiunea asta, prin intermediul laptelui matern, continuă, e€“ un moment exclusiv, intim, unic și binecuvântat, de complicitate și uniune între mamă și copil. Este conexiunea care pune de fapt bazele dezvoltării emoționale și structurii de a înțelege lumea ale copilului.

Citeste continuarea articolului aici.

Am extins colaborarea cu Urbankid.ro. In fiecare dimineata de luni, Wow, Mamica! publica un editorial pe prima pagina a site-ului dedicat parintilor deschisi la minte si la inima.
Si am inceput cu articolul asta:

Când s-a născut băieţelul meu, cu aproape 2 ani în urmă, ştiam despre meseria de mamă doar faptul că « îţi va schimba viaţa complet ». Cel puţin asta îmi spuneau, fără excepţie, toate mamele de toate naţionalităţile pe care le întâlnisem până la naştere. Ascultam, apoi ziceam aşa, mimând înţelepciunea: «aha, da, sunt convinsă» şi îmi vedeam mai departe de burțoiul meu, plutind pe un nor roz, în aşteptarea momentului când o să îmi strâng puiul în braţe.

A venit momentul, mi-am strâns puiul în braţe și din a doua zi de după naştere am început să înţeleg, cu adevărat, ce înseamnă «iti va schimba viaţa complet».

Am trecut prin toate stările. Exaltare, depresie, oboseală, lacrimi, râsete, nervi, calm, răbdare, dorinţă de a strânge pe cineva de gât, acceptare, revoltă, înţelegere, confuzie, durere, fugă, teamă, bucurie, iubire, plictiseală… Continuarea o gasiti aici.