Tot ce cer bebelușii este absolut normal – pe Urbankid.ro

Am stat de vorbă ieri cu un cuplu tare tânăr de aici, din Piracanga. Irina și Bruno au 25 și 24 de ani și primul lor copil, pe Inty, în vârstă de 2 luni. Inty dormea în sling, purtat de tatăl lui. «Nu știu ce are copilul ăsta », a început Bruno să vorbească deodată, «dar nu doarme decât lipit de noi. Dacă îl punem să doarmă singur în pat, sau dacă îl lăsăm singur măcar un pic, țipă și plânge ca din gură de șarpe. E ceva greșit cu copilul ăsta. Nu e normal.»

Oare cât de mulți părinți sunt pe lumea asta, care cred că nevoia unui bebeluș de a fi tot timpul cu părinții lui, este ceva anormal? Oare câți părinți sunt pe lumea asta care, inconștient, își resping proprii copii, considerându-i ciudați pentru că au nevoie de contact fizic permanent cu mama sau cu tatăl lor?

Continuarea articolului, in Editorialul Wow, Mamica! de luni de pe UrbanKid.ro, cu un click aici

Minunea dormitului in pat cu copilul – pe UrbanKid.ro

Mă trezește o mânuță care mă pipăie pe față și prin păr, căutându-mă. «Mamica?» – îi aud vocea subțirică. Mă întorc către el, îl iau în brațe și îi șoptesc în ureche «Da, puiule, e aici mami.» «Mamica, Sisica…» zice el și, cu ochii închiși îl trag către mine și îl așez la sân.

El suge, eu întredeschid un ochi și văd că e încă beznă afară. Mă strânge în brațe, mă mângâie pe brațul cu care îl îmbrățișez, îi sărut fruntea, așa cum stau culcată pe o parte și 2 minute mai târziu se întoarce pe burtică și adoarme la loc. Mă întorc și eu cu spatele, în poziția mea de somn preferată, și adorm și eu la loc.

Nu a fost de la bun început așa. L-am luat cu noi în pat pe la 6 luni, când așa de tare mă săturasem să mă scol, să mă duc până la pătuțul lui, să îl iau în brațe, să îl aduc în pat la noi, să stau în fund alăptându-l, să îmi cadă capul în piept de somn, apoi să îl duc iar la el, să îl așez cu încetinitorul, ca să nu se trezească cumva, să revin în patul nostru și să o iau de la capăt 2-3 ore mai târziu.

Continuarea articolului, in Editorialul Wow, Mamica! de luni de pe UrbanKid.ro, cu un click aici.

Ajutor, avem o criza de plans!

“Vreau sa stiu daca poti sa te asezi cu durerea, a mea, sau a ta, fara sa incerci sa o ascunzi, sa o micsorezi sau sa o opresti.”Oriah Mountain Dreamer, The Invitation

Unul dintre cele mai grele momente din viata mea de mama a fost dupa ce am terminat cursul de 8 zile pe care l-am facut in august, acilea la noi in sat, la aproximativ 350 de metri de casa, si am revenit full time langa fecior, dupa ce timp de 8 zile l-am vazut doar dimineata pana la 7 jumate si seara dupa 7, iar el si-a petrecut zilele cu tati lui iubit.

Pai de ce greu? Pai pentru ca micuta mea crenguta de catifea m-a intampinat inapoi in viata lui plin de nervi, frustrat, suparat si cu lacrimile in gat, din cauza disparitiei mele temporare. Da, stia ca sunt la «cursu», stia si unde se tine el, stia si cand vin acasa, dar asta nu l-a impiedicat sa se supere pe mine fleasca. Si n-a scos o vorba despre asta decat cand am revenit langa el, nici un cuvant inainte.

Si acuma radem noi, glumim, insa copilul nu mai vroia sa ma pupe, sa ma ia in brate, Continue reading

Nevoia de iubire – partea 1

“Un singur lucru nu imi este clar. Pot intelege ca nevoile copilului au prioritate mai ales in primi ani, insa este oare ok sa ii indeplinim toate dorintele mai ales cand acestea presupun sa renunti ca mama la propriile nevoi? Este oare ok sa il invatam ca nevoile lor sunt prioritare nevoilor celorlalti? Oare asta nu il va face pe viitorul adult sa considere ca totul i se cuvine si ca nevoile lui sunt mai importante decat ale celorlalti? Cum oferim copilului toata dragostea si suportul de care are nevoie fara sa ajungem la rasfat?
Astea sunt cateva din intrebarile pe care mi le-am pus de ceva timp, si la care probabil nu voi gasi raspuns pana ce nu voi avea si eu propriul ingeras.”

Este un comentariu la articolul despre suzeta, care mi-a dat ghes sa incep sa scriu despre iubire, nevoi si limite in relatia parinte-copil.

Nu exista inca prea multa iubire in lume. Nu exista nici macar destula. Nu exista inca destui oameni care sa isi lase deoparte propriile lor interese, pentru a-i servi, cu devotiune, pe ceilalti. Nu exista destula daruire, destula atentie, destula disponibilitate la a ne fi alaturi, unii altora.

Iar lipsa asta incepe sa sape in noi inca din burta mamei, cu fiecare data cand mama insarcinata are altceva de facut decat sa isi dea atentie siesi si minunii care creste in ea. Si pe urma lipsa asta se dezvolta de la nastere incolo, cu fiecare data cand nevoile noastre de bebelusi – biologice si emotionale – absolut inocente si autentice, nu Continue reading

La ce e buna suzeta?

Uitandu-ma azi pe fotografiile de pe Facebook ale copilului unei prietene, am remarcat o chestie mare, de plastic, portocalie, care acoperea un sfert din fata copilului si care era prezenta in aproape toate cadrele: Suzeta.

Ce cauta suzeta in gura copilului, Doamne iarta-ma?, m-am intrebat, revoltata… Si am incercat sa inteleg beneficiile si rolul suzetei. Ce cauta o bucata de plastic in gura copilului? Ce cauta o bucata de plastic in viata copilului si a parintilor lui? Cand intervine ea in ecuatie?

Dau search pe google cu tema “la ce e buna suzeta” si gasesc o gramada de articole, toate spunand acelasi lucru, care poate fi rezumat de fraza “daca renuntam la suzeta, ce va face copilul cand simte nevoia sa suga? La un moment dat va invata sa-si suga degetelul, o practica la fel de calmanta si de linistitoare pentru el ca si suptul suzetei.” – copiata de pe unul dintre aceste site-uri.

Asadar, Continue reading

Sfaturile copilului pentru parinti

Nu stiu cine a scris textul de mai jos, nu ii stiu autorul. Stiu doar ca l-am gasit acum cateva minute pe site-ul Editurii For You si ca am simtit ca spune in cuvinte putine toate invataturile despre copii si parinti in care cred si eu. Multumesc, oricui l-ar fi scris!

Manutele mele sunt inca mici, de aceea nu te astepta la perfectiune cand fac patul, cand pictez sau cand arunc mingea. Treaba pe care am facut-o eu, te rog sa nu o faci inca o data. Voi simti ca nu am facut fata asteptarilor tale.
Continue reading

Zece feluri in care ne intelegem gresit copiii

Am fost invatati de societatea in care traim ca suntem buni, demn de lauda, demni de iubire si meritam doar daca ne purtam frumos, papam tot la masa, aratam impecabil, zambim exemplar si ne ascundem cu maiestrie adevaratele sentimente, pana ajungem sa nu mai avem habar ce simtim de fapt.

Un copil este considerat bun si cuminte daca tace cand i se spune sa taca, daca mananca cand i se spune sa manance, si mai ales tot din farfuria pe care i-au umplut-o parintii, daca doarme cand e trimis la culcare, daca da sarumana tuturor babelor de la bloc si daca e fericit cand vine matusa de la Urlati si il ciupeste zdravan de obraz, dupa care ii lasa un sarut plin de saliva pe fata, de drag, nu de alta. Copilul e obraznic daca protesteaza, daca topaie, daca tipa, daca nu sta locului la masa, daca plange, daca nu zice cuvintele magice, daca nu ii e foame, daca nu ii e somn, daca se trezeste prea devreme, daca doarme prea mult, daca nu vrea sa o pupe pe matusa de la Urlati bagata toata in aerul lui de respirat, daca plange cand pleaca mami la servici, daca se murdareste, daca varsa laptele, daca vorbeste mai stricat decat Gigel de la etajul 3, daca nu ia 10 pe linie la scoala, pe scurt, daca face altceva decat considera parintii si societatea ca trebuie sa fie si sa dea un copil catre parinti si societate.

Sunt atatea de povestit despre asteptarile pe care le avem de la copiii nostri, si cum asteptarile astea fac o povara grea pe umerii copiilor, care ar face orice sa ne multumeasca si sa ne simta iubirea. Orice, pana la a se nega pe ei insisi, pana la a se pierde pe ei insisi, devenind conformi cu sablonul in care ii obligam, de cele mai multe ori inconstient, sa se incadreze.

Si “sablonul” asta incepe cu niste greseli de parenting, pe care le facem toti, fara sa ne dam seama, plecate din intelegerea gresita a copiilor nostri. Am gasit pe minunatul site www.naturalchild.org un articol intitulat Zece feluri in care ne intelegem gresit copiii, l-am tradus si l-am postat mai jos. Continue reading

Toti ne nastem perfecti

Toti ne nastem perfecti. Toti ne nastem buni. Toti ne nastem plini de iubire, fara frica si neavand habar de conceptul de “rau”. Toti ne nastem in deplina conectare cu Tatal nostru Divin, cu Cel care ne-a creat, cu Dumnezeu. Toti ne nastem si ramanem toata viata noastra Spirite venite in trup, ca sa aiba o experienta umana. 

…se intampla insa ca undeva, pe drumul dintre nastere catre maturitate, uitam Cine suntem, ne uitam conectarea, uitam ca ne-am nascut perfecti, buni, in iubire, uitam de ce suntem aici. 
Ma uit zi de zi la copilul meu, Sasha. Stau in fund pe treptele de lemn din fata casei, privindu-l doar cum se joaca in fundul gol in nisip, cum ii stralucesc ochii, cum se opreste uneori si vine la mine doar ca sa ma stranga in brate si sa imi dea un pup, il observ cum interactioneaza cu ceilalti copii, cu ceilalti oameni mari, cu cata iubire, totala deschidere, inocenta si bucurie intampina lumea si pe fiecare creatura care ii iese in cale. Cu cata sinceritate imbratiseaza si zambeste, cu cata sinceritate anunta fiecare vibratie de energie care nu ii prieste – si cere imediat sa mergem acasa -, Continue reading