Confesiunile unei mame care alapteaza inca – pe UrbanKid.ro

Cred cu toata fiinta mea ca alaptarea la cererea copilului, pentru atata timp cat cere copilul, este nu numai absolut naturala, dar si unul dintre cele mai importante daruri pe care le putem face copiilor nostri. Am intrat in al doilea an de alaptat si sunt inca cu sanii pe afara toata ziua si noaptea, de cate ori vrea copilul. Gasesc tot delicioasa prezenta lui in bratele mele. Iubesc momentele de uitat ochi in ochi si zambetul strengaresc care ii apare pe fata cand sunt acolo, prezenta cu el total. Iubesc oftatul lui de placere si joaca si relatia speciala pe care o are cu sisica, numele de botez pe care le-a pus fiecarui san in parte si cuibareala la siguranta, caldura si firescul sanului, de cate ori are nevoie de asta. Sunt momente pe care o sa le tin minte toata viata. Si, de multe ori, recunosc ca as vrea ca perioada asta sa nu se termine niciodata.

Insa adevarul adevarat este ca relatia mea cu alaptatul copilului nu este numai flori, fluturi si curcubee. Sunt zile cand imi vine sa imi iau sanii si sa ma ascund cu ei cu tot intr-o pestera, unde sa nu ma mai poata gasi nimeni decat cand a trecut perioada alaptatului. Momente cand imi vine sa ma urc pe pereti, cand imi vreau sanii inapoi, cand ma dor sfarcurile si ma simt supta si secatuita si obosita si satula si ma doare spatele si ma vad cocosata si burtoasa si transpirata si ciufulita si vreau si eu un ragaz, vreau si eu sa pot sa beau macar o cana de ceai de la cap la coada, cu ochii asa, in frunza verde, fara sa ma opresc de 30 de ori pentru «mamica, sisica!»

Continuarea articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.