Iubirea fata de noi insine – pe Urbankid.ro

Ideea existentei unui copil in interiorul nostru, chiar acum, la varsta adulta, este straina majoritatii covarsitoare a oamenilor de pe planeta Terra. Inca si mai multi dintre noi nu avem nici un fel de constiinta asupra faptului ca, desi aflati la varste biologic adulte – adica in buletin scrie ca am trecut de multisor in maturitate – varsta noastra emotionala nu sare de maxim 4-5 ani. Uneori si mai putin de atat.

Ne suparam, reactionam, batem din picioare, ne tavalim pe podea, facem crize de furie, de gelozie si blocaje de frica, ne smulgem jucariile din mana sau ne luam jucariile si plecam – cam asa ne purtam inca cei mai multi in relatiile interumane. Precum un copil intre 2 si 5 ani.

Si parca in nici o alta relatie nu se vede mai bine relatia cu propriul nostru copil interior decat atunci cand devenim parinti si ne uitam in ochii propriilor nostri copii. Parca in nici o alta circumstanta nu se vede mai bine propria noastra lipsa de rabdare, de intelegere si de empatie fata de nevoile si manifestarile propriului copil interior, decat atunci cand manifestam lipsa de rabdare, intelegere si empatie in fata nevoilor exprimate zgomotos de copiii nostri.

Continuarea articolului, in Editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Cuvintele magice, sau cat e de usor sa spunem “multumesc” – pe Urbankid.ro

Din nou o pomenesc pe Margarita. De asta asta, imi amintesc de momentul in care ne-a spus, cu simplitatea ei debordanta, sa nu ne invatam vreodata copiii sa spuna “multumesc”, “te rog”, “buna ziua”, “la revedere” si toate celelalte cuvinte magice. Pe care, desigur, cu totii le socotim sfinte si o mare dovada de buna crestere. Adica un fel de nota 10 cu coronita pentru niste parinti asa misto, care uite ce copil educat au crescut la usa!

Si, a continuat ea, cu atat mai putin sa ii spunem un public “Zi sarumana! Zi multumesc! Ai spus la revedere?” Copiii se simt pusi la colt cand le spunem, mai ales de fata cu altii, ce sa spuna si cum sa se comporte.

Io personal o priveam pe Margarita si o ascultam si imi dadea cu virgula rau de tot. Pai cum adica, sa nu ii invatam sa spuna cuvintele magice? Sa nu ii invatam si sa stea asa, ca mutu’n batatura, fara sa stie sa ceara si sa multumeasca?

Restul articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Teribila varsta de 2 ani – pe Urbankid.ro

Am auzit mult vorbindu-se despre « the terrible twos » – teribila varsta de 2 ani. Perioada cu tantrumuri si crize de tot felul. Perioada de incapatanare si de facut exact pe dos. Ma uitam in fata, la cei doi ani in care ne pregateam sa intram cu copilaria fericita, cu oarecare teama, asa… Oare cum o sa fie?

Si, ce-i drept, este. Este cu incapatanare, cu «nu, eu fac, eu!» spus la absolut orisice, cu «vin si eu cu tine!» si cand am de mers in locul ala unde pana si Imparatul merge singur… si unde, nefiind imparateasa, iata ca ma duc insotita de maimuta vesela, care ma intreaba, din 10 in 10 secunde, «Mamica, ce faci tu aici? Faci caca?» Este cu «nu vreau, nu merg, arunc, rup, stric, calc, tip, bat» si toata gama, mai mult spuse decat facute, in timp ce ma priveste fix in ochi, ca sa imi vada reactia…

Avem 2 ani o luna si ceva maruntis. Imi observ in continuare copilul crescand, inflorind, invatand in fiecare zi cuvinte noi, solicitand la fel de multa prezenta, poate chiar mai multa, decat pana acum. La cele mai multe din experientele lui de descoperit ca are vointa si personalitate si ca poate spune NU ma amuz teribil, respectandu-i, fara ezitare, nu-urile. La altele simt cum opun rezistenta si vreau sa controlez si sa educ, sa directionez eu cursul lucrurilor, sa faca el ca mine si nu ca el. Si abia atunci vad ce inseamna ‘teribila varsta de 2 ani’ – atunci, cand vreau sa fiu eu desupra si sa ii spun eu lui ca e mai bine sa faca cum spun eu si nu cum simte el, atunci incep tipetele si nervii si protestele.

Ce transforma varsta de 2 ani intr-un prag critic? Ce se intampla la 2 ani, de incepe copilul sa faca crize?

Continuare articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Sa ne dam la o parte din drum – pe Urbankid.ro

Astazi am avut-o la noi pe Gaia, fetita de aproape 2 ani a lui Banu. Mamica ei avea febra si avea nevoie de un pic de liniste, asa ca am luat-o noi pe Gaia vreo ora.

Asa ca uite 2 copii – Sasha si Gaia, amandoi de aceeasi varsta, inconjurati de 4 adulti. Eu si jumatatea, plus parintii mei amandoi. Care mai de care ne dadeam cu parerea (mai putin mama, care gatea in bucatarie): jucati-va asa. Nu, nu cu aia. Cu ailalta. Hai, ia-o de mana, da-i un pupic. Ia, arata-i cum sa se urce cu bicicleta. Gaia, vino aici, ia asta. Sashi, tu joaca-te cu masina asta.

Pana cand s-au dus unul intr-o parte, altul in alta, cu spatele la noi, amandoi cu niste fete lungi si nezambitoare. Moment in care mi-am amintit ca ar cam fi cazul sa ne vedem de mucii nostri, vorba iubitului sot, si sa lasam copiii sa isi vada de ai lor.

Continuarea articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.