Un pic despre nevoia copilului de atasare – pe Urbankid.ro

Copilul meu a fost dintotdeauna genul de copil lipit de noi. Nu adormea decat in brate. Apoi, nu dormea decat cu unul din noi langa el, sau cu el intins pe mine sau pe tat’su. Treaz, nu statea singur, fara sa ne vada, nici 10 secunde. Unul din noi trebuia sa fie neaparat cu el. Sa ne vada. Sa ne stie acolo.

I-am raspuns, constant si total, de fiecare data. Nu inseamna ca nu ne-am intrebat, de 1000 de ori, de ce asa si daca copilul nostru este ok din toate punctele de vedere. Nu inseamna ca n-am opus rezistenta si ca nu ne-am dorit si noi modelul ala care se joaca singur 2 ceasuri pe paturica, sau care adoarme in patut singur si satisfacut sau care doarme noaptea neintors vreme de 12 ore legate. Crescand insa cu el odata, am inteles, si eu si tatal lui, ca da, copilul nostru este perfect normal, ca stie exact ce are nevoie si o si comunica foarte clar. Ne-am lasat condusi de iubirea din noi si de cererile copilului si pana la momentul asta simtim amandoi ca am facut o treaba tare buna.

Si, in acelasi timp, am auzit tot de 1000 de ori, din diferite surse, o intreaga gama de sfaturi si pareri. Cum ca suntem prea mult cu el, ca de ce nu il lasam si singur…

…Continuarea articolului in Editorialul Wow, Mamica de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *