Sa fie Craciun in fiecare zi – pe Urbankid.ro

E Craciun. La noi, aici, in Piracanga, e Craciun cu 35 de grade afara, fara clopotei si reni si zapada si sanie. E un Craciun cu un bradut mic, ecologic, pe care tati si copilul l-au impodobit impreuna. E Craciun cu parintii mei dragi, veniti tocmai de la Braila la Piracanga, ca sa vada si ei unde locuieste fiica cea dusa cu capul. E Craciun cu sunet de valuri de Ocean si tantari care ciupesc ca nebunii. Miroase a sarmale in bucatarie (si vegetariane si cu carne), canta Hrusca si se ureaza Craciun Fericit in minim 4 limbi in jurul nostru.

E si primul Craciun al copilului – ala de anul trecut nu se pune, ca nu prea il interesa inca lumea exterioara la varsta de 1 an. Acum se uita pe cartea cu Mos Craciun pe care a primit-o de la Sandrine si imi arata Mosul – uite, asta e Craciun. Imi arata si camionul de la Georgia si spune iar – uite, mami, Craciun! Si isi continua alergatura in fundul gol prin casa si prin curte, se mai opreste sa ne mai dea un pup, sa mai bea Sisi, sa ne mai intrebe ce facem noi aici. Pentru el, e doar inca o zi cu mami, cu tati, cu bunica si cu bunicul acasa. Si cu oamenii pe care ii cunoaste deja si cu care mancam pranzul de Craciun.

Restul articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Un pic despre nevoia copilului de atasare – pe Urbankid.ro

Copilul meu a fost dintotdeauna genul de copil lipit de noi. Nu adormea decat in brate. Apoi, nu dormea decat cu unul din noi langa el, sau cu el intins pe mine sau pe tat’su. Treaz, nu statea singur, fara sa ne vada, nici 10 secunde. Unul din noi trebuia sa fie neaparat cu el. Sa ne vada. Sa ne stie acolo.

I-am raspuns, constant si total, de fiecare data. Nu inseamna ca nu ne-am intrebat, de 1000 de ori, de ce asa si daca copilul nostru este ok din toate punctele de vedere. Nu inseamna ca n-am opus rezistenta si ca nu ne-am dorit si noi modelul ala care se joaca singur 2 ceasuri pe paturica, sau care adoarme in patut singur si satisfacut sau care doarme noaptea neintors vreme de 12 ore legate. Crescand insa cu el odata, am inteles, si eu si tatal lui, ca da, copilul nostru este perfect normal, ca stie exact ce are nevoie si o si comunica foarte clar. Ne-am lasat condusi de iubirea din noi si de cererile copilului si pana la momentul asta simtim amandoi ca am facut o treaba tare buna.

Si, in acelasi timp, am auzit tot de 1000 de ori, din diferite surse, o intreaga gama de sfaturi si pareri. Cum ca suntem prea mult cu el, ca de ce nu il lasam si singur…

…Continuarea articolului in Editorialul Wow, Mamica de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Dreptul copilului de a spune NU – pe UrbanKid.ro

Mi-a fost usor de la bun inceput sa respect dreptul copilului meu de a spune NU, in mai toate aspectele care tin de alegerile lui. Intr-o singura privinta am avut de luptat cu mine insami, si cu el. Pana de curand, cand am inteles in sfarsit. Si anume, mi-a luat ceva timp sa accept sa spuna NU cand vine vorba de a-si imparti jucariile sau joaca cu alti copii.

Exemplu concret: Copilul se joaca fericit pe plaja cu lopatica si grebla. Vine un alt copil si ii ia lopatica din mana, sau de sub nas. Fi-miu incepe sa tipe – «Nu, nu vreau, e al meu!» La care si eu, si parintele celuilalt copil: «E ok, se joaca si el putin si ti-o da inapoi!» «Nu, e al meu!» si da-i plansete si urlete si eu fac o fata lunga, in sensul de ce copil isteric am, parintele celalalt se uita cu repros si isi duce dispretuitor odrasla mai incolo, iar eu ma apuc sa tin o scurta predica despre importanta de a imparti cu alti copii. Sasha plange si mai abitir si imi zice ca vrea acasa si uite asa stricam un minunat moment de soare, apa si relaxare.

In capul meu, aproximativ 3 miliarde de ganduri: «Copilul meu nu imparte cu ceilalti copii, nu e generos, nu o sa se mai joace nimeni cu el, nu se poate sa creasca asa, cu ce am gresit, ce am de facut sa repar situatia, ce am facut, o, Doamne, ce am facut de am un copil egoist?»

Continuarea articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.