Despre respect, din prima zi de viata a bebelusului – pe Urbankid.ro

Citeam zilele trecute un interviu minunat în revista englezească The Mother. Un interviu cu cea care a fost Jean Liedloff, autoarea cărții The Continuum Concept, carte care a revoluționat, sau, poate mai corect spus, a început să readucă relația unei mame cu copilul sau înspre ceea ce este natural a€“ în sensul de creat de natură, așa cum e menit să fie.

În interviul cu pricina, Jean Liedloff menționa cum, până de curând, pe bebeluși se făceau operații fără anestezie, în convingerea că bebelușul nu simte durerea sau că, chiar dacă o simte, nu își va aminti de ea. O barbarie izvorâtă din profunda ignoranță, ca multe altele, de altfel.

Și plecând de aici mi-am propus să scriu azi despre cum să ne purtăm cu corpul bebelușilor noștri. Îi vedem așa mici, aparent fragili și neajutorați, și micimea trupusoarelor lor ne face să uităm, de multe ori, că în trupușorul ăsta se află un Spirit la fel de luminos ca și al nostru. O ființă care are dreptul la același respect ca și noi înșine.

Felul în care ne atingem bebelușii, încă de la primele lor clipe de viață, lasă impresii adânci în subconștientul lor. Aduc informații despre cum e lumea în care au sosit. Și îi învață primele noțiuni despre respectul și iubirea de sine, pietrele de fundație ale dezvoltării noastre emoționale.

Continuarea articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici

Copiii invata imitandu-si parintii – pe Urbankid.ro

Eram inca gravida cand, stand de vorba cu Margarita, minunata mea prietena ecuadoriana specialista in free education parenting, mi-a explicat ca nu trebuie sa ii invatam pe copii ce sa faca. E de ajuns sa facem acel lucru noi insine, sa ii lasam sa asiste si dorinta de a face si ei ca noi va veni natural.

Recunosc, am cascat o gura mare la momentul ala si am intrebat-o… Poftiiiiim? In lumea din care veneam eu, in societatea in care traisem 33 de ani, parintii, profesorii, bunicii, unchii, matusile, vecinii si babele de la biserica sunt tot timpul cei care le spun permanent copiilor ce au de facut, de cate ori, de ce si cum se face exact.

Luati doar exemplul simplu al mersului in picioare al unui bebe de 7-8 luni. Nu avem rabdarea necesara de a-l astepta pe copil sa VREA si sa POATA sa mearga singur in picioare. Chestie care se intampla natural cu toti copiii din lumea asta, care sunt sanatosi si intregi psiho-motor, aproximativ intre 11 si 14 luni. Nu. Credem in schimb ca e de datoria noastra sa il punem in premergator, sa il sustinem de brate, sa il ridicam de jos si sa ii repetam, de cum a facut 7 luni, hai, mergi, mergi, hai copacel, mergi!

Continuarea articolului, in Editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Tot ce cer bebelușii este absolut normal – pe Urbankid.ro

Am stat de vorbă ieri cu un cuplu tare tânăr de aici, din Piracanga. Irina și Bruno au 25 și 24 de ani și primul lor copil, pe Inty, în vârstă de 2 luni. Inty dormea în sling, purtat de tatăl lui. «Nu știu ce are copilul ăsta », a început Bruno să vorbească deodată, «dar nu doarme decât lipit de noi. Dacă îl punem să doarmă singur în pat, sau dacă îl lăsăm singur măcar un pic, țipă și plânge ca din gură de șarpe. E ceva greșit cu copilul ăsta. Nu e normal.»

Oare cât de mulți părinți sunt pe lumea asta, care cred că nevoia unui bebeluș de a fi tot timpul cu părinții lui, este ceva anormal? Oare câți părinți sunt pe lumea asta care, inconștient, își resping proprii copii, considerându-i ciudați pentru că au nevoie de contact fizic permanent cu mama sau cu tatăl lor?

Continuarea articolului, in Editorialul Wow, Mamica! de luni de pe UrbanKid.ro, cu un click aici

Minunea dormitului in pat cu copilul – pe UrbanKid.ro

Mă trezește o mânuță care mă pipăie pe față și prin păr, căutându-mă. «Mamica?» – îi aud vocea subțirică. Mă întorc către el, îl iau în brațe și îi șoptesc în ureche «Da, puiule, e aici mami.» «Mamica, Sisica…» zice el și, cu ochii închiși îl trag către mine și îl așez la sân.

El suge, eu întredeschid un ochi și văd că e încă beznă afară. Mă strânge în brațe, mă mângâie pe brațul cu care îl îmbrățișez, îi sărut fruntea, așa cum stau culcată pe o parte și 2 minute mai târziu se întoarce pe burtică și adoarme la loc. Mă întorc și eu cu spatele, în poziția mea de somn preferată, și adorm și eu la loc.

Nu a fost de la bun început așa. L-am luat cu noi în pat pe la 6 luni, când așa de tare mă săturasem să mă scol, să mă duc până la pătuțul lui, să îl iau în brațe, să îl aduc în pat la noi, să stau în fund alăptându-l, să îmi cadă capul în piept de somn, apoi să îl duc iar la el, să îl așez cu încetinitorul, ca să nu se trezească cumva, să revin în patul nostru și să o iau de la capăt 2-3 ore mai târziu.

Continuarea articolului, in Editorialul Wow, Mamica! de luni de pe UrbanKid.ro, cu un click aici.

Ca sa indreptam greselile, trebuie intai sa le vedem

Mereu facem greseli, ca parinti, cu copiii nostri. De cele mai multe ori le facem pentru asa am vazut si noi la altii, si asa au facut si parintii nostri cu noi. Cel mai adesea, nici macar nu deschidem ochii, ca sa ne uitam la comportamentul nostru, la gandurile noastre, la cuvintele pe care le rostim.
Una dintre cele mai importante practici spirirtuale spune ca, pentru ca o greseala sa poata fi corectata, inlaturata, ea trebuie intai vazuta, recunoscuta, identificata ca greseala. Pentru ca o frica sa fie vindecata, trebuie intai sa ne uitam la ea. Sa o privim in ochi. Pe scurt, trebuie sa recunoastem problema, pentru ca sa poata fi rezolvata.

Textul de mai jos ii apartine minunatei Jan Hunt. L-am gasit pe www.naturalchild.org, l-am tradus si il impartasesc cu voi pe Wow, Mamica! cu intentia asta: de a ne ajuta, pe fiecare dintre noi, sa deschidem ochii catre greselile pe care le facem, fara ca macar sa ne dam seama. Si sa ne dam sansa, noua si copiilor nostri, de a desface erorile de parintit, din care ajungem sa suferim cu totii.

Articolul original se numeste Mesaje ascunse si il puteti citi aici.

Nou nascut
Ce spunem: “Poti sa plangi cat vrei, nu te mai iau iar in brate!”
Ce gandim: “Mi se rupe inima, dar nu se poate ca toti expertii aia sa se fi inselat!”
Ce gandeste copilul: “Ei nu ma iubesc. Nu le pasa ca sufar. Mami e perfecta, deci trebuie sa fie ceva in neregula cu mine. Probabil ca nu merit iubirea nimanui.”

Ce spunem 20 de ani mai tarziu: “Ce naiba vezi la Tom? Nu crezi ca meriti mai mult decat atat?

Infant
Ce spunem: “Gata cu alaptatul, esti deja prea mare pentru asta!” Continue reading

Cu ce ne alimentăm copiii? – pe UrbanKid.ro

Cu ce ne alimentăm copiii? Ce le punem pe masă, în suflete și în minte, în contactul nostru de zi cu zi cu copiii noștri? Ce curge de la noi către ei, prin șuvoiul de lapte? Și ce gânduri pătrund în mințile lor, de la mințile noastre?

La aproape 2 ani, copilul meu are în continuare în meniu, la capitolul « alimente de bază și alimente preferate », laptele de mamă. Sunt zile când gustă așa, de distracție, din mâncare, zile când mănâncă de rupe și zile când nu vrea decât Sisi.

Stăteam și îl priveam în ochi, în timp ce se înfrupta cu mare poftă din Altua€™ Sisi (așa a botezat el sânul stâng), moment în care s-a oprit, m-a privit și el adânc, adânc de tot și a zâmbit cu toată gurița, strălucind de fericire. Apoi s-a întors la înfulecat, oftând așa, din toți rărunchii, a satisfacție.

A fost momentul când am realizat încă o dată, a miliarda oară, că alăptatul este – din prima clipă în care mama și copilul ei se întâlnesc și atâta timp cât conexiunea asta, prin intermediul laptelui matern, continuă, e€“ un moment exclusiv, intim, unic și binecuvântat, de complicitate și uniune între mamă și copil. Este conexiunea care pune de fapt bazele dezvoltării emoționale și structurii de a înțelege lumea ale copilului.

Citeste continuarea articolului aici.