Ajutor, avem o criza de plans!

“Vreau sa stiu daca poti sa te asezi cu durerea, a mea, sau a ta, fara sa incerci sa o ascunzi, sa o micsorezi sau sa o opresti.”Oriah Mountain Dreamer, The Invitation

Unul dintre cele mai grele momente din viata mea de mama a fost dupa ce am terminat cursul de 8 zile pe care l-am facut in august, acilea la noi in sat, la aproximativ 350 de metri de casa, si am revenit full time langa fecior, dupa ce timp de 8 zile l-am vazut doar dimineata pana la 7 jumate si seara dupa 7, iar el si-a petrecut zilele cu tati lui iubit.

Pai de ce greu? Pai pentru ca micuta mea crenguta de catifea m-a intampinat inapoi in viata lui plin de nervi, frustrat, suparat si cu lacrimile in gat, din cauza disparitiei mele temporare. Da, stia ca sunt la «cursu», stia si unde se tine el, stia si cand vin acasa, dar asta nu l-a impiedicat sa se supere pe mine fleasca. Si n-a scos o vorba despre asta decat cand am revenit langa el, nici un cuvant inainte.

Si acuma radem noi, glumim, insa copilul nu mai vroia sa ma pupe, sa ma ia in brate, izbucnea in hohote de plans la fiecare pas pe care il faceam eu si nu ii convenea lui, se trezea plangand din somnul de pranz si in timpul noptii si tipa si dadea din picioare, trantit cat e de lung pe podea, aproximativ toata ziua.

«Doamne, unde am gresit atat de tare? Ce am facut? Unde mi-a disparut copilul si cine e creatura asta de l-a inlocuit?» erau gandurile care imi treceau prin cap, iar vinovata de mersul la curs nu ma simteam deloc. Ma simteam in schimb vinovata de lipsa de rabdare in fata crizelor lui, de spatele pe care i-l intorceam, incercand sa nu-l aud tipand, de tertipurile pe care incercam sa le gasesc ca sa ii distrag atentia si de gandul ca eu asa un copil isteric nu vreau, nici nu vroiam sa ies in lume cu el, ca imi era teama si rusine ca o sa inceapa sa tipe in mijlocul restaurantului!

«Iubitule, imi pare rau, stiu ca esti suparat pe mami ca am fost la curs si tu ai ramas acasa. Vreau sa iti spun ca te iubesc si daca am mers la curs. Si sunt tot mamica ta si tu copilul meu iubit, asa sa stii!» i-am spus asta in timp ce stateam amandoi intinsi pe nisip, pe plaja, si ne uitam ochi in ochi.
«Ha!» mi-a raspuns el.
«Imi dai un pupic de impacare?»
«Nau!» a strigat la mine si s-a ridicat, luand-o la fuga. L-am ajuns din urma, l-am luat in brate, a inceput sa se zbata si ochii i s-au umplut de lacrimi, dar se tinea tare, sa nu planga. Doar respira asa, sacadat, chinuindu-se sa isi tina lacrimile in el. Toate la 1 an si 8 luni.

«Puiule, hai sa plangem odata tare tare, sa dam toate lacrimile afara si sa fim iar prieteni!»
«Nau!» si au inceput tipetele si lovitul din picioare.
«Foarte bine, tipa cat vrei si anunta-ma cand te linistesti, ok?» L-am lasat pe jos si am stiut chiar in clipa aia ca iar am zis o prostie…

A tinut-o asa vreo 3 zile la rand, care au parut 3 luni, timp in care eu m-am tinut batoasa, cu un bot aproape cat al lui, suparandu-ma pe el de fiecare data cand tipa si spunandu-i «stam de vorba cand incetezi sa te mai porti asa!» sau gasindu-mi de lucru cu ceva sau cautand sa ii gasesc lui de lucru cu ceva, numai sa inceteze crizele! De fapt, ma durea fiecare bucatica de carne, fiecare celula, ma uitam la mine in oglinda si nu ma recunosteam – aratam disperata.

«Stai linistita, o sa ii treaca, e doar suparat pe tine, o sa ii treaca » imi spuneau Jamie si Tamara si Georgia si Renata si celelalte mame, prietenele mele… Bine, bine, o sa ii treaca, dar ACUM, cand e in mijlocul supararii, eu cum il ajut? Ce fac? Cum fac?

…si in a patra zi am mers amandoi la culcare, la pranz. A baut Sisi, si-a luat pozitia de somn, apoi deodata s-a ridicat in fund si a inceput sa urle ca din gura de sarpe, sa urle si sa tipe si sa izbeasca patul cu picioarele si eu cautam sa il ating si sa il mangai si el imi dadea mana la o parte si plangea urland… si ala a fost momentul cand am inceput si eu sa plang. In hohote. De toata durerea si neputinta si frica si dorul de copilul meu, de toata durerea unei mame care nu stie sa isi ajute copilul sa treaca peste suparare, de toata neputinta unei mame atunci cand copilul ei e suparat pe ea, am plans si plans cu lacrimi cat pumnul si plangeam amandoi, unul langa altul… si atunci i-am zis «Plangi, iubitul meu. Esti suparat pe mami si ai tot dreptul sa te simti asa si stiu ca te doare ca mami n-a fost cu tine. Imi pare rau. Plangi, esti suparat, mami e langa tine acum si te iubeste la fel de mult si cand plangi, si cand tipi, si cand esti suparat. Si daca asta simti, fa cum simti, eu sunt aici langa tine, cu tine si nu plec nicaieri. Te astept, te iubesc, sunt aici. Iarta-ma ca m-am indoit de tine, iarta-ma ! »

In clipa aia l-am vazut iar minunat si frumos si bun, chiar asa, pe timp de tantrum, si am simtit din toata fiinta mea ca il iubesc orice ar fi si oricum ar fi, am stiut ca eu chiar cred in el si in lumina pe care am vazut-o mereu in el.

Si s-a linistit. A tacut. M-a privit in ochi, a venit in brate, s-a cuibarit la piept, a oftat de cateva ori din toti rarunchii si a adormit ghemuit asa, mic si in sfarsit impacat. A dormit vreo 3 ore si jumatate si s-a trezit strigandu-ma «mamicaaaa!», fara sa mai planga. S-a trezit razand si in dupa-amiaza aia mi-a dat iar pup si ne-am strans in brate tare si ne-am jucat amandoi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat niciodata.

Ceva s-a schimbat din ziua aia. Ceva s-a vindecat in mine, in ziua aia. Din momentul ala, din pat, nu am mai simtit ca ma rup in doua cand Sasha plange si nici nu am mai simtit nevoia sa il repar imediat. Am simtit in schimb ca pot sa stau cu el in brate si cu durerea lui, oricare ar fi ea, sa ii dau timpul de care are nevoie ca sa treaca prin ea si sa ii ascult lacrimile si tipetele, fara sa mai vreau sa fug de ele. Am simtit ca nu il vad mai putin perfect atunci cand tipa sau plange. Am simtit ca nu mai imi e frica si nici rusine sa ii intampin plansetele cu iubire si rabdare, chiar si atunci cand suntem in restaurant la Itacaré.

Ceva s-a schimbat. Ceva s-a vindecat in mine. Ceva s-a spalat in propriul meu copil interior si in nevoia lui de a plange si inima nu ma mai doare, atunci cand copilul meu e suparat. In loc sa ma fac ca totul e bine si sa imi tin respiratia, reusesc acum sa respir cand il doare, sa il tin in brate cu rabdare si sa il astept sa planga, sau sa tipe, atata cat are nevoie.

9 thoughts on “Ajutor, avem o criza de plans!

  1. Off, am retrait momentele cand am reinceput serviciul si mi-am lasat baietelul acasa cu bona….Se purta frumos cu bona, insa cand apaream, intai imi sarea in brate, apoi incepea sa planga frustrat, manios, sa ma loveasca cu palmutele sau picioarele, sa imi dea palme peste fata cand il luam in brate! Mi-a luat ceva sa inteleg….Nu stiam cum sa mai reactionez, bona era muta de uimire in fata schimbarii lui totale, ba il amenintam cu nana, ba tipam si eu la el, ba eram descumpanita si obositaa, obosita…readaptarea la orarul de la munca era dificila si pentru mine, plus condusul prin traficul bucurestean….ajungeam epuizata acasa, transpirata, dornica sa imi trag sufletul si acolo gaseam crize si plans nestavilit. Am inteles din fericire repejos ce se intampla-ma pedepsea ca il las singur. Tipa, ma lovea, ma musca, il imbratisam,-te iubesc, stiu ca esti suparat ca mami merge la servici, te iubesc, Vladi, iarta-ma ca te las atatea ore singur cu luci. mami si tati te iubesc, si luci te iubeste, esti in siguranta. Si asa, incet incet am depasit faza asta. A fost o mare lectie, una sfasietoare pentru mine. E frumos, intens si dureros sa fii mama.

  2. Minunat post, Laura si minunata lectie! Si eu am primit lectia aceasta de la puiul meu si am inteles-o greu, cu frustrare multa si nervi intinsi, dar am inteles-o intr-un final. Oricum, invat in fiecare zi sa fiu o mama mai buna! Sanatate multa va doresc, scrii atat de frumos ca am deazvoltat o mica obsesie pentru blogul tau 🙂

  3. Uneori credem ca suntem indreptatiti sa face una sau ala pentru noi insine, ca parinti, insa de cele mai multe ori uitam sa cerem voie micutilor nostri de a-i “abandona”, chiar si numai cateva ore, dar cel mai grav este cand uitam sa le cerem Iertare pentru micile noastre abandonuri, ba inca mai credem ca trebuie sa fim fermi fata de reprosurile lor…

  4. Am plans cu voi citind postarea asta duioasa si frumoasa. Copiii nostri vindeca multe rani ale copilului nostru interior – doar sa ii lasam sa o faca…

    Baietelul tau e de varsta fetitei mele nr. 2.

    Tu i-ai facut 2 cadouri minunate: primul, ca ai avut grija de tine si ai facut cursul tau minunat. si asta la fix, exact la varsta la care el isi da seama ca tu nu esti el (e cel mai bun exercitiu de empatie). si doi, dragostea asta pana la lacrimi, caldura ta.

    Iti multumesc pentru ca te-ai destanuit aici. Cu dra, Raluca

  5. Citind aceste randri ale tale mi se confirma inca odata ca felul in care am procedat si eu cu copilul meu este cel mai bun. Cam la aceeasi varsta ca a lui Sasha a inceput si baiatul meu sa faca astfel de tantrumuri, dar nici decum nu a fost pentru ca am plecat sau se schimbase ceva. Au inceput deodata, cu mine langa el. A fost greu la inceput dar am simtit ca cel mai bine este sa nu imi pierd eu cumpatul, ca are nevoie de mine chiar daca ma respinge. Si acum, la aproape trei ani, inca mai face astfel de crize care ne epuizeaza ca parinti ce asistam neputinciosi cumva, dar nu uitam niciodata sa i spunem ca l iubim, sa -l luam in brate si sa l intelegem. Mi se pare ca este foarte important pentru el sa stie asta.

  6. Draga mea, iti multumesc..aveam nevoie de cateva cuvinte din partea unei mamici de copil cu varsta apropiata de a fiicei mele :)…
    Noroc cu Grati (Lola), ea mi-a dat link-ul catre tine, si ii multumesc si ei din suflet 🙂

    Toate cele bune,
    Anca

  7. draga laura,intampltator am citit articolul tau,si am plans si eu,pentru ca chiar a venit intr-un moment de disperare de-al meu in care aveam nevoie de o incurajare,mai bine zis dupa o noapte alba cu fetita nr 2 care nu s-a oprit din plans toata noaptea,iar acum dimineata deschizand laptopu,ti-am citit articolul,si m-am mai descarcat de suparare,si reicarcat cu bucuria ca important e sa ne fie copilasii sanatosi,ca noi mamicile trecem peste toate.o sa continui sa iti citesc articolele.multe salutari cu drag din cluj

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *