Confesiunile unei mame care alapteaza inca – pe UrbanKid.ro

Cred cu toata fiinta mea ca alaptarea la cererea copilului, pentru atata timp cat cere copilul, este nu numai absolut naturala, dar si unul dintre cele mai importante daruri pe care le putem face copiilor nostri. Am intrat in al doilea an de alaptat si sunt inca cu sanii pe afara toata ziua si noaptea, de cate ori vrea copilul. Gasesc tot delicioasa prezenta lui in bratele mele. Iubesc momentele de uitat ochi in ochi si zambetul strengaresc care ii apare pe fata cand sunt acolo, prezenta cu el total. Iubesc oftatul lui de placere si joaca si relatia speciala pe care o are cu sisica, numele de botez pe care le-a pus fiecarui san in parte si cuibareala la siguranta, caldura si firescul sanului, de cate ori are nevoie de asta. Sunt momente pe care o sa le tin minte toata viata. Si, de multe ori, recunosc ca as vrea ca perioada asta sa nu se termine niciodata.

Insa adevarul adevarat este ca relatia mea cu alaptatul copilului nu este numai flori, fluturi si curcubee. Sunt zile cand imi vine sa imi iau sanii si sa ma ascund cu ei cu tot intr-o pestera, unde sa nu ma mai poata gasi nimeni decat cand a trecut perioada alaptatului. Momente cand imi vine sa ma urc pe pereti, cand imi vreau sanii inapoi, cand ma dor sfarcurile si ma simt supta si secatuita si obosita si satula si ma doare spatele si ma vad cocosata si burtoasa si transpirata si ciufulita si vreau si eu un ragaz, vreau si eu sa pot sa beau macar o cana de ceai de la cap la coada, cu ochii asa, in frunza verde, fara sa ma opresc de 30 de ori pentru «mamica, sisica!»

Continuarea articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Iubirea fata de noi insine – pe Urbankid.ro

Ideea existentei unui copil in interiorul nostru, chiar acum, la varsta adulta, este straina majoritatii covarsitoare a oamenilor de pe planeta Terra. Inca si mai multi dintre noi nu avem nici un fel de constiinta asupra faptului ca, desi aflati la varste biologic adulte – adica in buletin scrie ca am trecut de multisor in maturitate – varsta noastra emotionala nu sare de maxim 4-5 ani. Uneori si mai putin de atat.

Ne suparam, reactionam, batem din picioare, ne tavalim pe podea, facem crize de furie, de gelozie si blocaje de frica, ne smulgem jucariile din mana sau ne luam jucariile si plecam – cam asa ne purtam inca cei mai multi in relatiile interumane. Precum un copil intre 2 si 5 ani.

Si parca in nici o alta relatie nu se vede mai bine relatia cu propriul nostru copil interior decat atunci cand devenim parinti si ne uitam in ochii propriilor nostri copii. Parca in nici o alta circumstanta nu se vede mai bine propria noastra lipsa de rabdare, de intelegere si de empatie fata de nevoile si manifestarile propriului copil interior, decat atunci cand manifestam lipsa de rabdare, intelegere si empatie in fata nevoilor exprimate zgomotos de copiii nostri.

Continuarea articolului, in Editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Cuvintele magice, sau cat e de usor sa spunem “multumesc” – pe Urbankid.ro

Din nou o pomenesc pe Margarita. De asta asta, imi amintesc de momentul in care ne-a spus, cu simplitatea ei debordanta, sa nu ne invatam vreodata copiii sa spuna “multumesc”, “te rog”, “buna ziua”, “la revedere” si toate celelalte cuvinte magice. Pe care, desigur, cu totii le socotim sfinte si o mare dovada de buna crestere. Adica un fel de nota 10 cu coronita pentru niste parinti asa misto, care uite ce copil educat au crescut la usa!

Si, a continuat ea, cu atat mai putin sa ii spunem un public “Zi sarumana! Zi multumesc! Ai spus la revedere?” Copiii se simt pusi la colt cand le spunem, mai ales de fata cu altii, ce sa spuna si cum sa se comporte.

Io personal o priveam pe Margarita si o ascultam si imi dadea cu virgula rau de tot. Pai cum adica, sa nu ii invatam sa spuna cuvintele magice? Sa nu ii invatam si sa stea asa, ca mutu’n batatura, fara sa stie sa ceara si sa multumeasca?

Restul articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Teribila varsta de 2 ani – pe Urbankid.ro

Am auzit mult vorbindu-se despre « the terrible twos » – teribila varsta de 2 ani. Perioada cu tantrumuri si crize de tot felul. Perioada de incapatanare si de facut exact pe dos. Ma uitam in fata, la cei doi ani in care ne pregateam sa intram cu copilaria fericita, cu oarecare teama, asa… Oare cum o sa fie?

Si, ce-i drept, este. Este cu incapatanare, cu «nu, eu fac, eu!» spus la absolut orisice, cu «vin si eu cu tine!» si cand am de mers in locul ala unde pana si Imparatul merge singur… si unde, nefiind imparateasa, iata ca ma duc insotita de maimuta vesela, care ma intreaba, din 10 in 10 secunde, «Mamica, ce faci tu aici? Faci caca?» Este cu «nu vreau, nu merg, arunc, rup, stric, calc, tip, bat» si toata gama, mai mult spuse decat facute, in timp ce ma priveste fix in ochi, ca sa imi vada reactia…

Avem 2 ani o luna si ceva maruntis. Imi observ in continuare copilul crescand, inflorind, invatand in fiecare zi cuvinte noi, solicitand la fel de multa prezenta, poate chiar mai multa, decat pana acum. La cele mai multe din experientele lui de descoperit ca are vointa si personalitate si ca poate spune NU ma amuz teribil, respectandu-i, fara ezitare, nu-urile. La altele simt cum opun rezistenta si vreau sa controlez si sa educ, sa directionez eu cursul lucrurilor, sa faca el ca mine si nu ca el. Si abia atunci vad ce inseamna ‘teribila varsta de 2 ani’ – atunci, cand vreau sa fiu eu desupra si sa ii spun eu lui ca e mai bine sa faca cum spun eu si nu cum simte el, atunci incep tipetele si nervii si protestele.

Ce transforma varsta de 2 ani intr-un prag critic? Ce se intampla la 2 ani, de incepe copilul sa faca crize?

Continuare articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Sa ne dam la o parte din drum – pe Urbankid.ro

Astazi am avut-o la noi pe Gaia, fetita de aproape 2 ani a lui Banu. Mamica ei avea febra si avea nevoie de un pic de liniste, asa ca am luat-o noi pe Gaia vreo ora.

Asa ca uite 2 copii – Sasha si Gaia, amandoi de aceeasi varsta, inconjurati de 4 adulti. Eu si jumatatea, plus parintii mei amandoi. Care mai de care ne dadeam cu parerea (mai putin mama, care gatea in bucatarie): jucati-va asa. Nu, nu cu aia. Cu ailalta. Hai, ia-o de mana, da-i un pupic. Ia, arata-i cum sa se urce cu bicicleta. Gaia, vino aici, ia asta. Sashi, tu joaca-te cu masina asta.

Pana cand s-au dus unul intr-o parte, altul in alta, cu spatele la noi, amandoi cu niste fete lungi si nezambitoare. Moment in care mi-am amintit ca ar cam fi cazul sa ne vedem de mucii nostri, vorba iubitului sot, si sa lasam copiii sa isi vada de ai lor.

Continuarea articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Sa fie Craciun in fiecare zi – pe Urbankid.ro

E Craciun. La noi, aici, in Piracanga, e Craciun cu 35 de grade afara, fara clopotei si reni si zapada si sanie. E un Craciun cu un bradut mic, ecologic, pe care tati si copilul l-au impodobit impreuna. E Craciun cu parintii mei dragi, veniti tocmai de la Braila la Piracanga, ca sa vada si ei unde locuieste fiica cea dusa cu capul. E Craciun cu sunet de valuri de Ocean si tantari care ciupesc ca nebunii. Miroase a sarmale in bucatarie (si vegetariane si cu carne), canta Hrusca si se ureaza Craciun Fericit in minim 4 limbi in jurul nostru.

E si primul Craciun al copilului – ala de anul trecut nu se pune, ca nu prea il interesa inca lumea exterioara la varsta de 1 an. Acum se uita pe cartea cu Mos Craciun pe care a primit-o de la Sandrine si imi arata Mosul – uite, asta e Craciun. Imi arata si camionul de la Georgia si spune iar – uite, mami, Craciun! Si isi continua alergatura in fundul gol prin casa si prin curte, se mai opreste sa ne mai dea un pup, sa mai bea Sisi, sa ne mai intrebe ce facem noi aici. Pentru el, e doar inca o zi cu mami, cu tati, cu bunica si cu bunicul acasa. Si cu oamenii pe care ii cunoaste deja si cu care mancam pranzul de Craciun.

Restul articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Un pic despre nevoia copilului de atasare – pe Urbankid.ro

Copilul meu a fost dintotdeauna genul de copil lipit de noi. Nu adormea decat in brate. Apoi, nu dormea decat cu unul din noi langa el, sau cu el intins pe mine sau pe tat’su. Treaz, nu statea singur, fara sa ne vada, nici 10 secunde. Unul din noi trebuia sa fie neaparat cu el. Sa ne vada. Sa ne stie acolo.

I-am raspuns, constant si total, de fiecare data. Nu inseamna ca nu ne-am intrebat, de 1000 de ori, de ce asa si daca copilul nostru este ok din toate punctele de vedere. Nu inseamna ca n-am opus rezistenta si ca nu ne-am dorit si noi modelul ala care se joaca singur 2 ceasuri pe paturica, sau care adoarme in patut singur si satisfacut sau care doarme noaptea neintors vreme de 12 ore legate. Crescand insa cu el odata, am inteles, si eu si tatal lui, ca da, copilul nostru este perfect normal, ca stie exact ce are nevoie si o si comunica foarte clar. Ne-am lasat condusi de iubirea din noi si de cererile copilului si pana la momentul asta simtim amandoi ca am facut o treaba tare buna.

Si, in acelasi timp, am auzit tot de 1000 de ori, din diferite surse, o intreaga gama de sfaturi si pareri. Cum ca suntem prea mult cu el, ca de ce nu il lasam si singur…

…Continuarea articolului in Editorialul Wow, Mamica de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Dreptul copilului de a spune NU – pe UrbanKid.ro

Mi-a fost usor de la bun inceput sa respect dreptul copilului meu de a spune NU, in mai toate aspectele care tin de alegerile lui. Intr-o singura privinta am avut de luptat cu mine insami, si cu el. Pana de curand, cand am inteles in sfarsit. Si anume, mi-a luat ceva timp sa accept sa spuna NU cand vine vorba de a-si imparti jucariile sau joaca cu alti copii.

Exemplu concret: Copilul se joaca fericit pe plaja cu lopatica si grebla. Vine un alt copil si ii ia lopatica din mana, sau de sub nas. Fi-miu incepe sa tipe – «Nu, nu vreau, e al meu!» La care si eu, si parintele celuilalt copil: «E ok, se joaca si el putin si ti-o da inapoi!» «Nu, e al meu!» si da-i plansete si urlete si eu fac o fata lunga, in sensul de ce copil isteric am, parintele celalalt se uita cu repros si isi duce dispretuitor odrasla mai incolo, iar eu ma apuc sa tin o scurta predica despre importanta de a imparti cu alti copii. Sasha plange si mai abitir si imi zice ca vrea acasa si uite asa stricam un minunat moment de soare, apa si relaxare.

In capul meu, aproximativ 3 miliarde de ganduri: «Copilul meu nu imparte cu ceilalti copii, nu e generos, nu o sa se mai joace nimeni cu el, nu se poate sa creasca asa, cu ce am gresit, ce am de facut sa repar situatia, ce am facut, o, Doamne, ce am facut de am un copil egoist?»

Continuarea articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.

Primii doi ani din viata copilului – pe UrbanKid.ro

«Da-i copilului atentie completa pentru primii doi ani din viata lui. Si n-o sa ai probleme dupa aceea.» Margarita mi-a repetat treaba asta de o suta de ori, cred, pe toata perioada sarcinii si inca vreo 6 luni dupa ce am nascut. Drept sa va spun, mie mi se parea ceva imposibil de pus in practica. Cum adica, sa ne dedicam TOTAL copilului 2 ani din viata, eu si cu tat’su’ ? Doi ani imi pareau o vesnicie la momentul ala, o vesnicie in care nimic din ceea ce faceam noi inainte de a fi parinti nu mai putea avea prioritate…

Apoi Margarita continua:

“Si ce inseamna 2 ani dintr-o viata de om? Ce inseamna sa dai deoparte tot restul pentru primii 2 ani din viata copilului tau, stiind ca o sa ai apoi o viata intreaga de trait cu un copil fericit si sanatos emotional?”

Ei, cand punea lucrurile in lumina asta, ma mai relaxam…
Continuarea articolului, in editorialul Wow, Mamica! de pe UrbanKid.ro, cu un click aici

Cu dragoste si recunostinta, pentru Primul Copil – pe Urbankid.ro

Vine pe lume cu mutrisoara aia perfecta, cu mirosul de orez copt si cu toata gama de sunete si scancete, cu pielea moale si manutele care te strang de degete si nu iti mai dau drumul, cu zambetele din somn si cu privitul lui undeva, in sfere inalte, unde vede el tot felul de lucrusoare la care rade si gangureste si catre care intinde manutele sa le prinda… Apoi vine momentul in care te priveste direct in ochi, te recunoaste si incepe sa rada… si deja nu mai ai cale de intors. Fiecare gand, respiratie si gest ii e dedicat lui, fiecare discutie cu oricine incepe si se termina cu el, fiecare secunda se deruleaza in functie de nevoile lui si intreg Universul se reduce la bucatica de Fiinta cuprinsa intre bratele facute cuib, la piept…

…trec saptamanile si ups! ne dam seama ca nimic din viata noastra de dinainte de aparitia mogaldetei cu ochi nu mai e la fel. In noi, inauntrul nostru, se petrec schimbari, unele subtile si aproape nesimtite, altele uriase si zguduitoare, unora ne opunem si le rezistam, plangand si cerand sa se intoarca obiceiurile, pasiunile, timpul si preocuparile de alta data, pe altele le imbratisam firesc si curgem surazand prin bucuria transformarii… oricum am imbratisa Schimbarea, ea vine si ne da lumea peste cap.

Puteti citi continuarea articolului in editorialul Wow, Mamica! de pe Urbankid.ro, cu un click aici.